| + Pe muchia vieții stă curajul, forța ultimei cauze, pentru care ne zbatem | Dragoș Vișan [12.May.23 16:45] |
| Cu durere multă se naște poemul panoramic asupra existenței sub talpa amenințărilor serioase. Se nutrește din mărturisire și anticiparea unei suferințe universale. O să atingem borna răbdării, după care spațiul securizat se va micșora iremediabil. "Nefolositor" celorlalți poate deveni cel ce va rezista, pe când mulți din jur vor ceda. A suferi până la scoaterea inimii din piept, pentru o ultimă cauză, simțită adevărată. | |
| = Felicitări pentru titlu - măcar el este bun! | Alexandru Mărchidan [12.May.23 22:25] |
| Da, titlul este într-adevăr inspirat. Dar strigarea durerii nu face din text unul reușit, mai ales că poezia este mai ales sugestie a stării, nu o numire obsedantă a ei. „Durere”, „durere”, „durere” și tot așa - e mai degrabă simptomul unei lipse de idei. Ca atare, textul sună foarte mult a lamentare, nu mă convinge că te doare. Iar când ni se luminează motivul durerii, lamentarea devine și mai puternică, pentru că nu ești „nefolositor” în sensul că ești o victimă inocentă dusă în Siberia, nu ești fără Dumnezeu (sau chiar fără „dumnezeu”) pentru că ți-ar fi fost interzisă adorarea Lui, ți-au dat niște răi foc la altar... Așadar, de ce se plânge poetul?? Mă doare, mă doare, mă doare pentru că îmi dau cu ciocanul peste degete. Ok... Îmi pare rău, să nu-ți mai dai! Din păcate cam asta transmite textul tău, iar prea marea risipă de cuvinte nu reușește să îmbogățească mesajul. | |
| + “îmi bag mîna în piept și-mi cuprind inima“ | Zavalic Antonia-Luiza [12.May.23 23:21] |
| Un poem pe care îl simt ca un strigat, un strigăt al durerii care nu vrea să treacă. O durere cumplită, a inimii ce erupe în fiecare nerv, dar pentru care sunt sigură că trebuie să existe un remediu, de multe ori o resetare a vieții, a modului de gestionare a durerii. Un restart. Nu putem despărți suferința de suflet, dar putem găsi alte surse de bucurii (oricât de mici ar fi ele). Acest poem îmi aduce aminte de un text scris de mine acum zece ani, aici pe Agonia, pe care îl împărtășesc în rândurile de mai jos. Totul părea întunecat în jurul meu, dar cu timpul am învățat să iubesc ceea ce era luminos și să îmi schimb atitudinea asupra a ceea ce pot controla. E un demers dificil, dar nu imposibil. Durerea este o stare în care nu putem sta prea mult timp fiindcă ajunge să se hrănească cu sufletul nostru, iar pe zi ce trece ajungem tot mai slăbiți. Cu cele mai bune gânduri, Antonia Despre înfrângerea definitivă a întunericului (2013-10-28) În casa mea e liniște, pereții stau să asculte cam câtă tăcere încape în timpul de împăturire a șervețelelor. În casa mea se moare pe bucăți, îngropi câte puțin și nu chemi pe nimeni să plângă. În casa mea florile se ofilesc cu pământ cu tot. În casa mea îngerii stau de șase ca după o crimă fără martori. În casa mea păienjenii își fac biserici la fiecare pradă, de aceea nu mă încumet să-i strivesc. În casa mea o domnișoară s-a închis între ferestre și toți vecinii se înghesuie să-i ceară mâna. În casa mea singurătatea nu plătește chirie. | |
| = Dragoș, Alexandru, Antonia | Leonard Ancuta [13.May.23 03:03] |
| dragoș, e durerea metafizica, pe care alexandru nu o înțelege. alexandru, noi nu bem aceeași apă. antonia, f frumos ce ai scris, mulțumesc. | |
| = Adevărat, | Alexandru Mărchidan [13.May.23 09:37] |
| nu bem aceeași apă. Cât despre durerea metafizică pe care zici că nu o pot înțelege :), așa e, cum zici tu... :) | |
| = despre durere | Stanica Ilie Viorel [13.May.23 10:19] |
| O cunoaștem toți, Leo. Nu cred că textul tău este poezie, ci un real strigăt. Ieri nici nu am vrut să las semn și mă bucuram să văd că nu comentează nimeni pe text. Era felul meu de sprijin. Uneori este bine să lași o astfel de durere să domine individul, cu speranța că el, cel care suferă, se va ridica și va stăpâni situația. De durere nu scăpăm. E ca reumatismul. Dar putem să învățăm să trăim cu ea. Totul ține de voință! Comentariile le văd ca pe diferite metode de sprijin, terapie: una care îți spune verde în față, de tip cazon, că n-ai ceva peste care nu poți trece și doar te lamentezi: - Nu mai pot! Simt că plesnesc. - Soldat! Drepți! Păi tu crezi că în viață e timp de văicăreli!? Ridică-te, că vin dușmanii peste noi! Cealaltă, pură empatie, îngrijorare și încercare subtilă de a determina prietenul să lupte, să înțeleagă că nu este singur și că nu i se întâmplă doar lui să simtă o asemenea durere. Oricum ar fi, cred că este timpul să te scuturi bine. Să iei durerea ca pe un tovarăș de drum, nu ca pe un refugiu și, pas cu pas, să renaști. Omul este viu dacă n-a murit de tot. Voință. | |
| = Ilie | Leonard Ancuta [13.May.23 14:04] |
| ai mare dreptate, trebuie s[ tr[ie;ti cu durerea, ;i eu o fac. dar uneori ai nevoie de o supapa, de un strigat, așa cum am făcut și eu aici. pentru mine fiecare comentariu e un sprijin, pentru ca intr-un fel simt ca lumea e alaturi, ca ma intelege. stiu că fiecare dintre noi, mai ales cei care scriu suferă, pentruy ca scrisul are partea lui terapeutica. multumesc frumos, camarade! | |
| + inspirat poem! | Ottilia Ardeleanu [13.May.23 15:34] |
| Leo, ai adus durerea pe cel mai înalt podium al vieții. durerea ta poetică e de neînvins! este ca un ritual, faci cum îți șoptește, exact ca o muză fecundă poetului pe care îl iubește! durere pură! exact cum ai spus! | |
| = Tyly | Leonard Ancuta [13.May.23 16:20] |
| multumesc pentru semnul luminos, asa cum spuneam și în alte comentarii, nu fac apologia durerii, ci doar o exprim în cuvinte. zicea cineva ca această afișare nu e poezie. atunci ce e poezie? cand poti pune în cuvinte o emotie, si o transmiti, cred ca scopul e atins. | |
| = meh, umbra nefiinţei | Popescu Ioan-Nicolae [13.May.23 21:05] |
| mai daţi-o-n păpădii... | |
| = ce vrei sa spui? | Leonard Ancuta [13.May.23 22:11] |
| ca n-am inteles. | |
| = n-o învinge nici dragostea... | Popescu Ioan-Nicolae [13.May.23 22:39] |
| e noapte pustie, e frigul anilor stingheri, lipsa de vreme în lume. mă simt departe tare de un drum pe care-aș vrea să fiu. descântec pentru asta nu ştiu | |