| = fara cuvinte | Anca Roshu [21.Nov.11 17:52] |
| silvia, nu te-am citit demult, recunosc. dar dragostea aia care iarta oricat de mult greseste celalalt mi-a secat inima, cat de adevarata e... inceputul cu inima ce nu vrea sa porneasca se combina minunat cu sarutul care umple lumea aspra si cruda de randunici. un final magistral, in opinia mea, pentru o poezie care m-a lasat (aproape) fara cuvinte. cine sa cuteze sa mai ridice vreo piatra... | |
| = Cel fără piatră să arunce primul cu inima! | florian abel [21.Nov.11 20:40] |
| Nu ți-am mai cutreierat de mult prin suferințe, Brady, de fapt m-am abținut să comentez, în ultima vreme observasem o învoalare a versului tău, dar nu aveam percepția intenției, am considerat că încerci un experiment, o evadare din răstriștea de până acum, pentru a privi din afară, tangențial propria cădere în vers. Sedimentarea la care ai ajuns aici, acest stil sincopat în care mesajul este franjurat conștient și expus cumva aleator (anumite secvențe surprind esențialul în timp ce celelalte doar pregătesc "ecranul" pentru viziunea lapidară dar cu imprimare definitivă pe retina conștientului) pare să dezvăluie o "doctoriță a poeziei" hotărâtă să treacă de la medicina generală la chirurgie. Trecând la represalii, "Ales după gust, dragostea mea e a celuia care spune: „Nu poți tu greși, cât pot eu ierta" superb grăit, dar de vei găsi gena Alzheimer și-o vei sădi inimii, acela va putea uita căci iertarea e doar întoarcerea ochilor de la durere. E bine că piatra din dreapta a pălit, dar în stânga e doar inima, ambuscada se poate opri. Dacă nu, chiar sunt curios unde vei ajunge în acest război al înțelegerii. Succes, F. | |
| = re | Silvia Goteanschii [27.Nov.11 16:15] |
Anca, comentariile tale sunt ca niște baterii care te încarcă cu energie, serios! mulțumesc pentru semnul luminos. Florian, unde voi ajunge? nu știu nici eu, poate de la medicina generală sau chirugie am să ajung la terapia naturistă:) mulțumesc pentru acest comentariu bine închegat! | |