| + Un sentiment de singurătate... | Emil Iliescu [29.May.10 17:18] |
| Un sentiment de singurătate apăsătoare, care aduce cu ea angoasa neîmplinirii sufletești. Acel sentiment care te macină, clipă de clipă, când cealaltă parte a sufletului tău, El, se află undeva dincolo de realitatea nudă, punându-ți la încercare imaginația. Și atunci te apuci să-i scrii. "Scrisoare" este un text ce adună în el frânturi existențiale, încercând să refacă golul lăsat în inimă de cel plecat. Răzbate din text acea tristețe specific feminină, căci nimic nu poate întrece pe lume acest sentiment pe care numai femeile îl filtrează într-un mod propriu, neîntâlnit la noi, bărbații. Sintagma de început este, într-adevăr, tragică prin înțelesurile ei absconse, știute doar de mâna și sufletul ce le-a caligrafiat: "poate mi se pare uimitor cum exist, cum pot vedea atât de mult, atât de adânc, cum pot avea atâta viață în mine și totuși cât de singură accept să fiu...". Ființa rămasă singură inventariază pas cu pas lucrurile ce o înconjoară și care ar putea să o ajute la o evadare într-un imaginar salvator. Întâi sunt cuvintele...Dar ele parcă nu au forța să o poarte cu ele prin lumea semnificantului salvator: "și nici cuvintele nu pot face nimic. te folosești de cuvinte pentru a crea imagini. trebuie să știi să le aduni și să tai. așa cum încerc eu să tai iarba care a crescut și nu reușesc, rămân mereu fire rebele care ies din context și-atunci, dacă un lucru atât de simplu nu-l pot face, cum aș putea să-ți spun cât de singură sunt?". Nici măcar vrăbiile gureșe sau graurii ce "țipau răgușit de parcă aveau trompete răsucite" nu pot să aducă stropul de liniște prin care sufletul să mai poată spera într-o minune. Strada este tot goală, la capătul ei nu se profilează silueta dorită, iar amintirea celor două episoade ale copilăriei - râvnitele patine și vizita mamei în tabără - fac și mai adâncă singurătatea, căci nicicând copilăria nu se va mai putea întoarce în matca ei sfântă. Peste tot, în jur, este o imensă singurătate, "ca și cum cineva închisese lumea într-o sticlă și-i pusese dopul". Plânsul norilor amestecat cu lacrimile noastre fac din amurgul zilei o speranță niciodată împlinită. Iar durerea resimțită în suflet, dorul după ființa iubită, este splendid exprimată metaforic: "am plâns mult și fără lacrimi, am simțit durerea, așa cum ai simți atacul unui lup, care-ți sfâșie pieptul, devorându-te de vie". O scriitură prin care Emma Greceanu încearcă și reușește să pătrundă în fibra cea mai ascunsă a tristeții. Cu prietenie, Emil Iliescu | |
| = re | Emma Greceanu [29.May.10 19:36] |
| se poate ca femeile sa perceapa diferit unele trairi, dar nu se poate spune ca nu sunt "auzite" dovada - prezenta dumneavostra pe acest text:) multumesc mult pentru semnul deosebit pe care l-ati lasat:) cu aceeasi prietenie | |