| = Un sarut frantuzesc atat cvasi-amorfizant, cat si plin de hilar neosuprearealist | Silviu Marin [17.Jan.10 08:22] |
| Buna dimineata! Da' ce mai sarut neosuprearealist (daca l-ati intentionat ca vis) si cvasi-amorfizant, dom'ne!!! :)) Intr-adevar, o atmosfera halucinanta, fierbinte, prafuita, moleculara chiar! :P Hm, in genere, nu prea stiu ce sa zic, cu stilul carui autor s-o compar, insa... dupa mine, e neo-suprarealism cu elemente sefeistice (?!) Sper c-am nimerit cat de cat. :D Acum, uneori poate ca da impresia decaderii in patologic, dar nu-i asa. De pilda, atmosfera insasi, la propriu, este analogata cu o entitate biologica, 'cu porii relaxati', dar mai ales 'cu saliva neteda ca-n palma' (?!); nu prea inteleg sensul 'salivei' aici, precum nici cel al netezimii ei, si nu al palmei... :) Cea de-a doua strofa o prezinta pe *ea* la departare, foarte probabil pe o clima fierbinte, in care aerul pare tulbure, iar Timpul, ca se dilata. Iar 'gravitatiile' ei sunt o forma 'geofizica' de a spune 'feromon', pare-mi-se, mai ales ca eroul devine 'lichid', se amorfizeaza. :P Mai departe, formele si trasaturile *ei* anatomice si faciale, care se tot confunda cu peisajul semi-amorf, reprezinta, cred, o nota picturala, care conota amorfismul Omului, prin excelenta. In incheiere, fie ce-o fi, mie mi-a placut cel mai mult strofa cu sarutul frantuzesc (it figures... :P), unde se apuca cei doi (sper ca nu-i cacofonie!) sa dea din urechile lor (clapauge?!)! :)) Si... m-a dezamagit finalul. De fapt, cred ca textul de fata e un protest la adresa carnalitatii Omului, a carui minte poate ingretosa o alta, mai ales daca Omul alege sa si-o divulge 100%, si chiar dupa ani buni de iubire! Or, de aceea, cred, sarutul genial (= carnalitatea) este un element abscons chiar poeziei insesi (= iubirii intelectualizate). Intr-adevar, ce se fac doi oameni amorfi (de civilizatie), care sunt despartiti doar de creierele ce le 'cad cu ideile-n praf'?.. :) | |