| = Când nu e 90% transpirație... | Barbu Emanuel Sandu [03.Aug.08 03:39] |
| Ãăăă, greu... greu să-ncep undeva. Aș vrea să văd proporția inversată de texte, adică poeziile laice să fie nu 98% cât bănuiesc că sunt acum, ci doar vreo 2% cât cred că sunt cele care Îl onorează pe Mântuitorul. Cu toate acestea, stimată Valeria Pintea... cu iertare-mi fie, mai multă atenție la copiat. "Nazret" ""Hei, capitani, trimite-ti iscoade!" (trimiteți - voi, căpitani); și tare aș fi preferat să fie folosite diacriticele; pe un site care celebrează limba română, ar trebui să nu pătrundem cu tastaturi ce nu cunosc cuvintele românilor. Oh, nu vă obișnuiți să ștergeți de pe scoarță "ă"-urile sănătoase, "î"-urile pe care nu le poate pronunța americanul și englezul, "ț"-urile și "ș"-urile a căror grafie mă face să mă mândresc că Providența a hotărât să mă nasc aici... și... ooofff, judecați-mă, na... dar tot o spun: strofele sunt imperfecte - en fin, nu toate - dar mă doare neplăcut nehotărârea metrică a lui Costache Ioanid. Când citești: "[...] Lângă lac, pe care norii Au urzit o umbră fină, Ruptă de mișcări de valuri Ca de bulgări de lumină, Dându-și trestia-ntr-o parte, Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roșii Peste unda fermecată," visezi și visezi și visezi... metrica justă întreține reveria. Când scrii în vers clasic, dar nu te preocupă decât mesajul, iertăciune, dar trezirea din visare e unul din cele mai urâte experiențe; e ca și cum cânți la vioară și te scarpini din când în când cu arcușul la ceafă... "Dar e Costache Ioanid, e o impietate ce susții," parcă aud... pălăria mea e în mâna mea. Capul îmi este plecat în respect pentru poezia sa. Dar nu pentru aceasta - sau mai bine zis pentru graba cu care a scris-o. Isus merită calitate, nu volum. De-asta ne-a dat talent, ca, descoperindu-L pe El, să vibrăm artistic - și să repetăm, verificăm și desăvârșim creația - până când sunetul operei noastre este în stare să ne poarte pe-aripa lui înspre Orion fără a exista pericolul unei treziri și prăbușiri din înalt înapoi în genunea plată de unde-am crezut că putem evada. Licență poetică? Mda... dar nu cu toptanul. În unele strofe, Costache Ioanid parcă se răzgândește și aleargă mai repede, lăsându-ne în urmă, iar când noi, docili, încercăm să "luăm cadența", revine parcă spășit la metrica inițială, lăsându-ne undeva prea în față gâfâind pe versul trei - el frânând brusc, ca să-și poată justifica ultimul vers. Nu vreau să credeți că pierd mesajul de dragul tehnicii de versificare... dar Isus merită tot, nu doar pasiunea noastră: merită atenția, concentrarea, refacerea, chiar renunțarea și întoarcerea noastră dacă rațiunea lucrului bine făcut o cere. Regret că la o așa poezie (de profundă inspirație) postez - cu nespusă durere - regretul că autorul nu a zăbovit pentru a-i "perfecta", cum zice englezul, mersul, cadența, ritmul... | |